siamo Fabio e Livia, ti avevamo scritto i primi di giugno per avere la tua autorizzazione a tradurre in romeno e pubblicare sul nostro blog il tuo articolo sull'emigrazione. Ora che Livia si è laureata in lingue (inglese e italiano) all'università di Bucarest e che si è trasferita in Italia, si è potuta dedicare alla traduzione e l'abbiamo postata. Questo è il link:
Un saluto. Fabio e Livia.
Per chi vuole leggere la versione in italiano mettiamo il link diretto al blog di Tafanus:
Migrazioni: la memoria corta degli italiani
Mentre di seguito postiamo la versione in romeno e ringraziamo di nuovo Tafanus per averci permesso di pubblicare questo interessante articolo. Fabio e Livia
Într-una dintre postările noastre precedente am propus link-ul unui articol al lui Tafanus care vorbea despre emigrarea italienilor, promiţând traducerea lui în limba română. Dat fiind că Livia a terminat cu examenele de licenţă a avut timp pentru traducerea postului.
Pentru cei care doresc să citească versiunea în limba italiană, iată linkul:
Migraţiile: memoria scurtă a italienilor
Iată şi versiunea în limba română, şi mulţumirile noastre, din nou, lui Tafanus care ne-a permis publicarea acestui articol interesant.
Un vechi articol al lui Tafanus care, dat fiind climatul de rasism, merită publicarea. Cred că ambianţa de intoleranţă creată de dreapta e periculoasă. Riscăm războiul pe facţiuni al tuturor împotriva tuturor. Această ţară blestemată nu are memoria a ceea ce a fost, a răului celor care continuă să voteze, a condiţiilor jalnice de început de secol, a fascismului şi nazismului de care suntem responsabili....Pino di „ Altrestorie”
La propunerea lui Pino di „Altrestorie”, reiau acest vechi post al lui Tafanus, datat 7/10/2007, şi îl readuc în homepage, sub egida Network Progressista, deoarece, din păcate, a redevenit de strictă actualitate...
Ca să nu uităm. Acest post este dedicat tuturor celor care-şi zic „ nu sunt rasist DAR” care ies la iveală ca ciupercile după ploaie. Datele au fost luate in mare parte dintr-o carte a lui Gian Antonio Stella „ Hoarda: când albanezii eram noi”. Cartea mi-a fost semnalată de Claudio căruia îi mulţumesc. Deşi Stella e un jurnalist foarte apreciat, mai ales după ce a scris „ Casta”, acestă carte precedentă a avut un slab succes. De ce? Poate pentru că acestă ultimă carte, „ Casta” este în măsură să justifice (chiar dacă nu acesta era obiectivul) invectiva generalizată, în timp ce „ Hoarda” ne aminteşte fără milă „ cum eram”, şi "cum în general am vrea să nu ne amintească nimeni că am fost.”
„ ...vroiam braţe, au venit bărbaţi....” ( Max Frisch)
În 1961 „miracolul italian” exista deja, dar în bogata regiune Veneto a familiei Gentilini unii făceau eforturi să vadă, miracolul, chiar şi de departe. Iată cum erau casele din regiunea Veneto în 1961.
Fară calorifer 86%
Fară reţea de gaz 81%
Fără curent electric 15%
Fără baie 72%
Fără grup sanitar 52%
Fără apă curentă 48%
În anii miracolului, un italian din 12 era total analfabet
Italia nu a exportat doar pe Enrico Fermi si Antonio Meucci: a exportat în principal mase de analfabeţi:
2% analfabeţi din totalul de imigranţi în Italia în 2000
3% analfabeţi din totalul de imigranţi germani în Statele Unite în 1900
46% analfabeţi din totalul de imigranţi italieni în Statele Unite în 1900
71% analfabeţi din totalul italienilor ajunşi în Statele Unite în 1910 pe vasul „Madonna”
Nu este adevărat că rezervoarele majore de emigraţie au fost regiunile meridionale. Datele, separate de opinii, spun o altă poveste. Friuli Venezia Giulia, Veneto şi Lombardia au produs mai multă emigrare decât Sicilia, Calabria şi Campania.
Nu este adevărat că am exportat doar faianţari, piţari şi ţărani: am exportat o mulţime de delincvenţi în cantităţi industriale. Acesta este numărul deţinuţilor în Statele Unite, numai pentru infracţiuni grave, în 1908.
Schio: înainte de boom-ul economic, foamea. O rară fotografie a unei familii patriarhale de ţărani din Schio conservată în Biblioteca Scledense. Din acele aşezări rurale vicentine astăzi laborioase şi opulente au plecat cu zecile de mii, şi-au ajuns să trăiască adesea tragedii ca aceea povestită într-o scrisoare culeasă de Emilio Franzina în cartea „Merica! Merica!”, de Bortolo Rosolen: „ Călătoria a fost atât de grea încât, după părerea mea, asemenea suferinţe nu i-ar fi fost date nici măcar câinelui meu pe care l-am lăsat în Italia.” Plângând o să le descriu...după câteva zile s-au îmbolnăvit toţi copiii mei dar şi femeile. Noi, care am adus 11 copii în America, am rămas acum cu 5, iar pe ceilalţi i-am pierdut. Vă las pe dumneavostră să judecaţi care este şi câtă a fost disperarea noastră adăugând că dacă mi-ar fi stat în puteri nu m-aş fi oprit în America nici măcar o oră.”
Veneto 1930: urme de ev mediu: în fotografia de arhivă a ziarului „Gazzettino”, soţ şi soţie în faţa „cason”-unui lor, casă tradiţionlă a aşezărilor rurale din regiunea Veneto. Suntem deja în 1930, trenul a fost inventat de 105 ani, telegraful de 79 de ani, telefonul de 74 de ani, faxul de 65 de ani, metroul electric din Londra de 40 de ani, cinematograful de 35 de ani, automobilele Mercedes de 30 de ani, avionul de 27 de ani, radioul de 24 de ani. Cu toate acestea din ţara nostră pleacă alte 280 de mii de persoane într-un an, deşi fascismul pusese frână emigraţiei şi pe pământurile care vor deveni câteva decenii mai târziu „locomotiva Italiei” există persoane care traiesc încă la fel ca în Evul Mediu. Nu se schimbase aproape nimic din acel 1877 în care administraţia comunală a oraşului Padova estima că din 3187 de case luate in arendă mai puţin de o treime erau „ casoni”. Cu alte cuvinte: „ Cuşti din lemn cu patru pereţi netezi, aşezaţi deasupra unui zid fără liant, căptuşiţi cu nişte coceni de porumb atât în interior cât şi în afară, unse cu lut: acoperişul este o structură din lemn în formă de piramidă, cu feţele externe împletite şi acoperite cu iarbă uscată sau cu paie, o uşă care permite intrarea oamenilor, şi în interiorul spaţiului strâmt o vatră deasupra căreia se află un orificiu pentru ieşirea fumului, una sau două ferestruici, căptuşite cu hârtie sau pânză (în loc de geam) sau chiar ochiuri de geam; ca podea aveau ţărână şi nimic altceva.”
Şcoli din lumea a treia- În fotografia lui Tino Petrelli, o clasă de şcoală primară din Africo (provincia Reggio Calabria) în 1948.
Recensământurile spun că în 1951, dintre locuitorii în vârstă de peste 6 ani, erau încă analfabeţi 5.456.005 italieni, egal cu 12,9 % din populaţie. Un procentaj înspăimântător (care ajungea la 24% într-o regiune din Sud nu atât de înapoiată ca Puglia) şi care urma să scadă foarte încet ajungând la 8,3% în 1961.
Oamenii cavernelor în Mergellina- În fotografia făcută în anii 60, interiorul unei grote locuite de câteva familii sărace din Mergellina. Nu se schimbase aproape nimic din acel 1951 în care primarul Achille Lauro explicase că: „după calcule foarte sigure şi eventual greşite prin lipsă la Napoli se trezesc în fiecare dimineaţă 80 000 de persoane care nu ştiu dacă şi în ce fel vor putea să-şi potolească foamea pe parcursul zilei.” Venitul italian pe cap de locuitor era atunci de 235 de dolari pe an, faţă de 1.453 de dolari în Statele Unite. Sudul Italiei era atât de sărac că venitul său mediu (130 de dolari) era inferior Iugoslaviei titoiste, care după spusele comisiei parlamentare de anchetă în 1951 ajungea atunci la 146 de dolari.
Vânzători de fleacuri - Tarabă plină de lucruri fără valoare a doi vânzători ambulanţi italieni în Franţa la începutul secolului XX. O fotografie care seamănă prea mult cu fotografii ale chinezilor, arabilor şi africanilor făcute în aceşti ultimi ani şi care face drepate în faţa celor ce spun, la fel ca şi scriitorul Rino Cammilleri că „ noi n-am fost niciodată < vu cumprà>” (termen depreciativ folosit pentru a desemna comercianţii imigranţi, ilegali şi abuzivi)
Navigând spre ură – În fotografia studioului Farabola, emigranţi la bordul navei „Principe di Udine” în 1926. Unii aveau să se îmbogăţească, cei mai mulţi nu. Toţi au fost primiţi, în Australia ca şi în Statele Unite, cu mare ostilitate. Un ziar din Melbourne din 1925 dedicat italienilor, în mare parte proveniţi din regiunile Veneto şi Piemonte redacta: „ Invazia pieilor măslinii”.
O singură cameră pentru a dormi, a munci, a găti – În fotografia lui Jacob Riis făcută pe Bayard Street în 1888, un grup de italieni îngrămădiţi într-o singură cameră într-o clădire de pe Bayard Street. El insuşi scria în cartea „Aşa trăieşte cealaltă jumătate”: „rapoartele poliţiei ce vorbesc despre bărbaţi şi femei care se omoară căzând de pe acoperişuri şi de pe pervazurile ferestrelor în timp ce dorm, anunţând că se apropie epoca marilor suferinţe pentru oamenii săraci. Se întâmplă în perioada caldă, când viaţa în case devine insuportabilă pentru a găti, a dormi şi a lucra toţi înghesuiţi într-o cameră mică, astfel încât clădirile exploadează, sensibile la orice fel de constrângere. Astfel, o viaţă ciudată şi pitorească se mută pe acoperişurile plate[...] În nopţile sufocante de iulie când ditamai clădirile ajung ca nişte cuptoare aprinse, din ale căror ziduri iese căldura absorbită peste zi, bărbaţi şi femei îşi caută neliniştiţi şi grăbiţi un culcuş pentru somn şi o gură de aer. Atunci, orice camion de pe stradă, orice scară de evacuare îngrămădită, devine un dormitor, preferabil oricărui alt loc din casă.[...] Viaţa în aceste căsoaie , în iulie şi august, înseamnă moarte pentru o armată de copii mici pe care toata ştiinţa medicilor nu-i poate salva.”
Astăzi suntem în stare să ne revoltăm când vedem condiţiile în care trăiesc unii imigranţi. Ne revoltăm împotriva lor ca şi cum ar fi alegerea lor să trăiască la fel ca într-un coteţ de porci. Rareori ne revoltăm împotriva noastră pentru că noi sutem cei care le oferim astfel de condiţii de trai. Ah....memoria scurtă...
„ Păsări flamingo” zdrobite la graniţă. În fotografia lui Judlin-Dalmas luată din săptămânalul „ A Şaptea Zi” din ianuarie 1962 saltul morţii în spatele localităţii Ventimiglia unde, în noaptea Anului Nou din 1962, a sărit şi s-a făcut zob Mario Trambusti, un tânăr florentin care încerca să intre in mod clandestin în Franţa. Era al 87 lea italian mort exact în acel loc. Şi acel 1962 era anul în care Dino Risi turna filmul simbol al Italiei care se îmbogăţea: „Il sorpasso” ( Depăşirea)
„Orfanii” de la frontieră. În fotografia ziarului „ Tempo illustrato” nr.7 din 1971, câţiva copii ai unor emigranţi în „ Casa copilului” din Domodossola. Un orfelinat. Dar dintre 120 de copii, 90 dintre ei erau „ orfanii de frontieră” ai căror părinţi lucrau în Elveţia, dar cărora prin lege le era interzis sa-şi ia familia cu ei.
Pe cărările exodului ilegal - În fotografia lui Jack Le Cuziat, publicată de ziarul „ Europeo” pe 5/03/1963, un lung şir de italieni care trec în mod clandestin graniţa cu Franţa. Cărările alpine erau bătute de secole. Pe 9/02/1958 în ziarul „Giorno”, marele Tommaso Besozzi scrisese că ( „ deşi cititorul va face eforturi să creadă”) erau cel puţin 10.000 de persoane numai din regiunea Calabria care traversau clandestin graniţa în a doua jumătate a anilor 50 „ cu un lung marş prin troienele de zăpadă din Vasubie”. Ca să intri în Franţa era de ajuns în acele vremuri doar buletinul dar „ nu puteau să creadă că oamenii puteau merge dintr-o ţară în alta cu atat de puţine formalităţi.”
Comerţul femeilor albe - „ Comerţul femeilor albe” nu este titlul unui roman foileton. Comerţul internaţional de femei destinate prostituţiei în cele două Americi de-a lungul si de-a latul Europei şi în Africa era între secolele XIX şi XX foarte înfloritor iar la cârma lui se aflau italienii. Fenomenul era atât de îngrijorător că în 1902 la Paris a fost organizată o conferinţă la care Italia îşi trimise ca delegat pe Raniero Paulucci de Calboli. Acesta, într-un eseu publicat in Nuova Antologia, se dezlănţui furios, de pildă, împotriva anumitor dubioase „birouri de emigrare” care făceau „un comerţ regulat de fete cu Egiptul” al cărui consul italian denunţase „numărul tot mai mare de bărbaţi şi femei italiene care trăiau din prostituţie şi care afirmase că „unii speculanţi aparţinând numeroasei clase de codoşi şi de exploatatori de femei”, profitând de cutremurul dezastruos din 1894 din Calabria „şi de mizeria creată în urma acestuia în regiune”, erau dìspuşi „să convingă tinerele femei şi fete calabrese să emigreze în Egipt dându-le speranţa că o sa-şi găsescă de lucru ,dar ,in realitate era pentru a le arunca în ghiarele desfrâului.”
Fraţii Mafiei, cu fratele preot – În fotografie fraţii Anastasia, una dintre multele familii mafiote italiano-americane: de la stânga şezând Antonio (Tony), Giuseppe (Joe), don Salvatore, Umberto (Albert). În picioare, în partea dreaptă a fotografiei, Gerardo şi nepotul Antonio. Tony era şeful puternicului sindicat al portuarilor, Albert( destinat să moară secerat de o rafală de mitralieră în timp ce se afla la bărbier) întemeietorul organizaţiei criminale Anonima Assassini. Don Salvatore, care a ajuns la New York din Calabria pentru a sta cu fraţii săi după ce s-a făcut preot, a jurat până în ultimul moment că nu ştia absolut nimic despre activitatea criminală a fraţilor săi: .” Tragedia vieţii mele a început cu un ziar lăsat de o bătrână pe băncuţele bisericii de pe Cromwell Avenue.” Era Crăciunul anului 1950 şi descoperii în acel ziar că,,,, Comisia pentru Crime l-ar fi interogat pe „capul lumii interlope newyorkeze„ Albert Anastasia. „ Am văzut negru în faţa ochilor, am avut frisoane, sângele îmi curgea din nas; Mi-am venit în simţiri a doua zi după ce mă ţinuseră cu masca de oxigen timp de 24 de ore.”
Arandora Star: tragedia ignorată – În fotografie Arandora Star, un transatlantic de croazieră sechestrat de autorităţile engleze la începutul celui de-al Doilea Război Mondial. Acesta a fost momentul în care, după declaraţia de război a lui Benito Mussolini, au fost încărcaţi, cu acuzaţia de a fi spioni în serviciu, sau potenţiali spioni, mai bine de 700 de imigranţi italieni în Marea Britanie. O captură ruşinoasă: mulţi erau indiferenţi în ceea ce priveşte politica, mulţi trăiau în Marea Britanie de 40 de ani şi aveau fii în armata britanică, alţii erau chiar antifascişti care trăiau de mulţi ani în exil sau evrei care au fugit din Italia după adoptarea legilor rasiale în 1938. Nava, pe care se aflau 500 de prizonieri germani (între care mulţi erau antinazişti şi evrei care căutau un refugiu dincolo de Canalul Mânecii) a fost interceptată de un submarin german pe 2 iulie 1940 fiind scufundată cu ajutorul torpilelor. Italienii care au dispărut printre valuri, urlând disperaţi în încercarea de a trece barierele de sârmă ghimpată întinse pe punte au fost în număr de 446. Dar, în ziarele din acele vremuri, nu s-a scris nici măcar un rând. Prima carte italiană care tratează acest subiect, a Mariei Serena Balestracci, a văzut lumina tiparului în 2002: la 62 de ani după masacru.
New Orleans, masacru în închisoare – Imaginea linşajului a 11 italieni în New Orleans luată din revista Illustreted American din 4 aprilie 1891 şi republicată de Richard Gambino în cartea „Vendetta” (Răzbunarea) editată de Sperling & Kupfer în 1975. Gambino povesteşte că mame care purtau copii în braţe se aplecau peste cadavre pentru a înmuia batistele în sânge ca suvenir.
categorie: italiani, integrazione, emigrazione, tafanus
SOCIAL
Follow @Tafanus